In ziua de azi...

Fetele din ziua de azi...discutii inutile: bani,bijuterii,cu cine si-au pus-o ultima data,ce masina avea si cine era tacsu' in societatea noastra...
Vreau un Porsche,nu stiu de care,Prosche sa fie,sa ma dau mare cu el seara pe bulevard si din cand in cand sa-l infasor in jurul unui copac.
Nu-mi place sa merg decat in restaurante de fitze, unde sa-mi etalez cele 10 randuri de lanturi de argint si aur (proasta pamantului nu stie din etica faptul ca nu se combina niciodata aur cu argint)...Nu-mi place decat sa stau la terasa si sa ma uit cum trece prostimea pe strada si-mi admira Porschele...
Daca sunt din Bucuresti trebuie sa ma imbrac cat mai pitzipoanca,altfel e rusine sa ies pe strada...Aaaa!!! si neaparat unghii false cat mai lungi si mai hidoase, ca alea dau bine. La o adica pot fi considerate arme albe...
Si chiar daca nu sunt din Bucuresti trebuie sa le imit pe-alea din Bucuresti si sa ma imbrac la fel ca ele...*Mai intalnisem eu una care se dadea mare ca ea isi cumpara haine numai din Austria...si mereu ma gandeam sa-i reamintesc faptul,ca oricum era atat de mare incat cele din Romania nu o cuprindeau...*
Si sa nu uitam ochelarii ca accesoriu...cat mai mari,cat mai lati,sa acopere cat mai mult din fata, ca sa nu se vada cearcanele de la betia de aseara. Sau mai bine zis sa nu se vada ca, sub kilogramul de tencuiala de pe fata, se gasesti o figur hidoasa si fara niciun fel de frumusete naturala.
Legat tot de machiarj, cat mai mult fond de ten, un ruj cat mai strident, o jumatate de tub de rimel, o jumatate de cutie de pudra si blush, fard cat mai intens, ca si cum as fi gata sa sar intr-un bar de noapte chiar si pe timp de zi...
Pornisem de la discutiile dintre tinerele contemporane, daca le intrebi cine e Aristotel o sa-ti raspunda :"poaiiiii....Magraonu' de la mine de pe coltu strazii! Toti ii zic Aristotel c-a reusit sa sparga 7 magazine si patronii nu s-au prins!" Oricum, este la moda sa-ti numesti boracu' cat mai sofisticat: incepand cu Mozard si terminand cu famiosul Jose Armando.
N-au ele grija zilei de maine, ca doar tati aduce banu oricum. Pentru a trece de o sesiune de examene cu bine, ti se pot promite si 1000 de euro pentru cumparaturi. Altii mor de foame,da' e treaba lor. Ei de ce n-au un tata ca al meu?
Si pe cand saracia e din ce in ce mai mare printre cei cinstiti si prosti, cei desptepti prospera si prostesc in continuare. Oricat de saraca va fi Romania doctorul tot iti va cere bani sa nu te omoare si profesorul ca sa te treaca un examen. Ei au painea si cutitul in mana...
De-asta si merge totul asa cum merge,pentru ca tinerii cred intr-o demagogie, nu mai reusesc sa vada adevarul si nici nu incearca. Atunci cand totu ti se aduce la botul calului,atunci cand tati munceste si tu doar bagi benzina, nu mai ai nevoie sa te trezesti din betia continua.
Oricum,fetele din ziua de azi nu mai vor sa fie profesoare,balerine,doctorite...ci neveste de fotbalist...Caci numai astfel Romania prospera si totul merge ca uns...Deci baieti,renuntati la inginerie si treceti la vuvuzea...

deci...vine licenta...3 carti mari si late pline cu drept si chestii care tin de drept. Mancatura de rahat...3 ani ucisi pe bancile unei facultati care nu are unde sa bage toti studentii intr-o sala sa dea examen in acelasi timp.
3 ani plini de reguli formale...spun formale ca sa nu spun inexistente...
nimeni nu le respecta in tara asta si nimeni n-o sa se uite pe minunatia mea de diploma de licenta la angajare,daca langa nu atasez ca un "mic" detaliu si un plic cu niste mii...de euro si nu de lei...
3 ani de tocit creierii pe constitutional, cand justita noastra are procese vedeta la TV, care se incheie cu un mare FAS si care nu sunt decat praf in ochii prostilor.
Traim intr-o tara care trece destul de rapid de la democratie la tiranie, o tara in care presedintele merge la intruniri la Bruxelles dar le tine secrete,pentru ca el este Romania iar cetatenii si mai exact populatia care voteaza pe un cremvuste si o tzuicutza, nici nu mai conteaza...
intrebare: de ce mai invatam drept? de ce exista drept? de ce la scoala ne invata ca traim intr-un stat de drept, cand de fapt statul este reprezentat numai de cei de la putere?
raspuns: pentru ca astia tineri ca noi ar trebui sa puna mana pe ciomag, si sa arda bine pe spate profesorii care dau si iau spaga, pe cei care pretind ca ne conduc pentru ca sa traim noi bine si uite asa un '89 n-ar strica...
nu e citat nimic din cele de mai sus, insa imi dau seama ca traiesc intr-o tara condusa de interese si nimic in plus. Romania moare,imbatraneste,tinerii destepti pleaca si raman ai lu' Papleaca!

nevoia de a ucide

da...a nu se crede ca instig la ceea ce se cheama ura de rasa,sau violenta sau pur si simplu ca am luat-o razna,insa in ultima vreme am din ce in ce mai des convingerea ca cei care sunt acum in puscarii, cei care sunt considerati criminalii cei mai periculosi, nu au ajuns acolo numai din cauza lor. E clar ca a fost si vina lor, insa daca au omorat o persoana,poate ca acea persoana o cauta cu lumanarea in mana. Traiesc de 22 de ani cu aceleasi persoane, asupra carora din ceea ce ma piveste planeaza numai un sentiment profund, adanc si irevocabil de ura. Nu stiu cum s-a ajuns aici. De fapt mint. Stiu mult prea bine cum s-a ajuns aici si pot sa spun ca stiu in minte tot filmul unei povesti pe care o traiesc de ani buni si din care am senzatia ca nu am sa mai ies. Ma refer la doi oameni in varsta, care desi au trecut prin viata as putea sa jur ca nu invatat nimic de fapt. Se vorbeste ca la batranete oamenii sunt intelepti, calculati, au stiinta unei intregi vieti in spate, stiu cum sa ii educe pe cei tineri, stiu cum sa ii povatuiasca sa nu mai faca aceleasi greseli pe care ei le-au facut in tinerete. Nu stiu cum e la altii in familii,insa in a mea,cred ca au nimerit doi idioti. Si nu ma feresc sa-i numesc asa din simplul fatp ca acesta este blogul meu. Si oricum nimeni nu il citeste. Asa ca spun ce simt. Au nimerit doi oameni ce si-au purtat numele de parinti si respectiv bunici la inceput, nume pe care le-au pierdut pe parcurs. Cel putin pentru mine. Sunt pur si simplu niste cetateni cu care sunt nevoita sa imi impart linistea casei. De ce ii consider idioti? Simplu. Pentru ca nu mai stiu sau nu mai vor sa stie ce este in jurul lor. Din cate aflu de la biata mea mama,care trebuie vesnic sa verifice pe unde au umblat ei, ca niciodata nu au fost altfel. Si nu pot sa inteleg nesimtirea asta dusa la nivel de stiinta. Cum e aia sa fii nesimtit? Ca pe mine m-au certat si m-au batut destul sa fiu simtita. Sa am grija sa reasez patura pe care am stat, sa spal cana din care am baut, sau sa am grija ca locul in care eu stau, sa fie mereu gata sa mai stea si altcineva. Si tot vorbind despre atatea stiinte,am uitat de unde am plecat. Insusi titlul blogului meu. Da dom'le! Simt nevoia sa-i vad suferind. Sa le fac si eu lor ceea ce-mi fac ei mie. Sa fiu eu in locul lor si ei sa fi crescut cu mine in casa. Sa ii oblig sa mearga in varfurile picioarelor ca sa nu scartie parchetul, sa ii oblig sa linga si ultimul fir de praf, sa ii oblig sa imi asculte ei glumele mele, glume la care nu au dreptul sa rada,pentru ca desi sunt ale mele m-ar ofensa. Sa nu le dau dreptul sa aiba prieteni. Sa nu aduca pe nimeni in vizita de teama ca mi-ar manca,roade sau toca fie parchetul,fie covorul, fie colturile fotoliilor, fie paturile. Sau pur si simplu sa ii oblig sa invete pe dinafara cum si in ce fel scartaie fiecare usa din casa asta, cum se deschide in miez de noapte cand faci pe tine,cu rabdare si tact, pentru ca nu as vrea sa fiu trezita. Aaa!!! Si sa nu uit! Ar mai trebui sa sa mananc in fata lor prajituri si sa beau suc sau mai stiu eu ce alte bunatati, pentru ca eu imi permit sa mi le cumpar iar ei nu. Sa le bat parintii in fata lor, sa le promit mereu ca daca nu mi se supun am sa-i dau afara din casa, sa le arat in orice moment culoarea portii de la iesire ca de altfel si forma si marimea ei si sa le reamintesc faptul ca ar inca[ea cu doua valize fara nicio problema. Sa nu ii las sa schimbe niciun fir de par sau de ata din casa asta, iar daca o fac sa fie nevoiti sa-mi ceara permisiunea scrisa, sau sa se umileasca rugandu-se in genunchi in fata mea. Toate astea ar trebui sa li le fac eu lor acum, pentru a-i face sa inteleaga cum este. Cum se simte ceea ce simt eu acum. Cum e aia nevoie de a ucide. Pentru ca da,exista! O nevoie acuta pe care fiecare dintre noi poate o are la un moment anume in viata lui. De mica imi propusesem ca la o prima pomana, sa imi chem toti colegii carora doar le-am spus ca am casa insa nu i-am putut invita inauntru, avand ca unic scop un gratar mare si muzica buna. Stiu! Cunosc! Imagine pur copilareasca, ba chiar am si mentionat ca de mica o aveam,insa zau ca daca o minune ar avea loc acum,nimic si nimeni nu mi-ar putea opri bucuria!

Taste of tears...

There are days when i just feel like writing something down. Just because i wish i could talk to someone about the things that are on my mind. But there is no one since it is just me. It's always been just me and pretty much no one else. I would like to share my thoughts with someone. I would like to offer hugs and to receive some back. Or simply to have someone to listen to me when i need it. And since there is no such a person, since no one cares anymore nowadays, I at least write things down. Anything and everything that comes into my mind. And tears run down on my skin. I feel them warm and if I taste them than they offer me a salty taste. All o f a sudden i have a full salty taste in my mouth. I wonder why tears,who represent a pain, a feeling that cannot be enchained in humans' hearts anymore, taste salty? Why not sweet?Or bitter,or peppery? Salty is not that bad.It doesn't match with loneliness,with sadness, with fear, anxiety, scare or simply lack of affection. Salty is a good taste, while the feelings we all hide or try to hide are worse than that. I always wondered for how long a person can cry? When do the eyes simply give up on supporting us? When one becomes blind,or at least feels he can't distinguish shapes of objects and people anymore? If someone would ask me to match my feelings with a certain song,or instrument, or musician i would choose something like Chopin or Bach. Piano and cello represent my feeling the best. Two of the largest instruments. Not as tiny and fragile as a violin is and also not as big and imposing as an organ. Just in the middle,cello represents loneliness,sadness, the feeling of missing someone, while the piano stands for love,affection,care, desire to make people happy. I do want to meet people for as long as possible. I do want to be next to certain someone that has been given to me. I want to hold my fingers in between his, i want to play with his golden hair, to feel his need of holding me tight, to talk to him and tell him all that is on my heart,even knowing he doesn't have any answer to all my problems. But it is just a need i feel. And than i realize there are so simple things i ask for in my life such as hugs, kisses,simple talks in the middle of the night. But i can have none when i need them. So the bad feeling comes back. And than i wonder...the taste of tears really doesn't match my feelings!

Singurateatea e ceva de care sufar de cand ma stiu. Sau mai bine zis de cand am inceput sa-mi dau seama ca nu am cum sa fiu acceptata in lumea asta. E un sentiment care cucereste in timp sufletul omului si daca nu se are grija,sufletul ingheata. Incepe sa uite,sa nu mai simta,sa nu mai aiba nevoie, sa nu mai ofere. Nu am ajuns in punctul acela,inca. Mai am pana acolo. Insa sunt momente in care ma gandesc de ce se nasc si astfel de oameni. Asa ca mine. Cu ce scop? Exista un scop? De ce nu se nasc oameni care se potrivesc lumii in care urmeaza sa se dezvolte? Desi am crescut de cand ma stiu in acelasi mediu,nu am sa reusesc niciodata sa ma adaptez. Si culmea este ca nu dau prea des peste oameni care sa simta la fel. Ori daca simt acelasi lucru,nu au curajul sa o arate pe fata. Fie le este rusine,fie nu isi dau seama nici ei de ce anume se intampla unele lucruri, sau pur si simplu au invatat sa traiasca cu ei insisi. Eu nu sunt asa. Nu ma impac si nu ma voi impaca vreodata cu mine insumi. Parca e mereu ceva ce ma nemultumeste. N-am fost genul acela de copil crescut in puf. Absolut deloc. Insa mintea mea o simt ca un hatis. Ca un paienjenis din care nu reusesc sa ies mereu. Si ma enervez usor si ma intreb de ce oare sunt asa? Se poate vindeca? As vrea sa ajung intr-o stare de nepasare. De Nirvana totala in care nicio afirmatie rea la adresa mea,nicio materie care imi da batai de cap sau nicio cearta in familie sa nu ma mai ajunga. Si chiar daca exista iubire,am senzatia ca a mea e limitata. Am senzatia ca pot oferi numai o anumita cantitate. Parca ceva ma tine in loc. E posibil sa fie suspiciunea. Temerea ca intr-o zi "the other" ma va insela. Nu numai pe mine ca fiinta cu alta fiinta,insa ma va insela moral. De o asemenea anvergura incat as fi in stare sa ma inchid in mine o viata intreaga. Si ma tem de asta. N-as vrea sa imi inchei viata de una singura. In niciun caz. Insa totusi,mi-as dori sa pot oferi incredere si iubire mai multa. Si chiar si atunci cand ma vad cu celalalt,parca nu ma pot bucura complet. Mereu e ceva care ma impiedica sa ma bucur de secunda aia in care sunt cu el. De zilele,sau saptamanile in care ma trezesc alturi de el,ma culc langa el. Tot temerea si starea de disconfort ma bantuie. Din nou ma simt ca intr-un hatis de emotii pe care nici eu nu reusesc sa mi le inteleg. Iubire,amestecata cu teama,cu tristete,cu nervozitate,cu ura si cu imaginea luarii de ramas bun. Se impletesc aiurea in mintea mea. Si daca imi greseste mie cu ceva,sau daca eu gresesc cu ceva, totul capata o culoare inchisa,cu umbre si imagini din trecut. Si toate mi se invart in minte si nu reusesc sa fac altceva decat sa ma invinovatesc pe mine. Nu sunt suficient de desteapta,nu ne potrivim,ceea ce tie iti place mie imi displace. Eu nu sunt buna in acelasi domeniu cu tine. Suntem firi diferite. Eu ma enervez si renunt repede.Tu stai calm si reiei. Ceva nu merge. Poate ar trebui sa renuntam. In punctul asta imi dau seama cat de repede se poate da cu piciorul unei relatii. Cat de repede din cateva vorbe distrugi o relatie construita in ani. Ce ti-e si cu vorbele astea? De ce nu ne-am baza numai pe gesturi? Pe emotii? Pe atitudini si pe manifestari? De ce ne trebuie vorbe? O mangaiere,un sarut,o imbratisare,o lacrima fac mai mult decat 1000 de vorbe spuse aiurea. Poate ar trebui sa fim toti muti si sa invatam sa ne controlam emotiile. Poate atunci lumea ar fi mai buna. Sau enigma mea s-ar rezolva. Poate si eu as invata sa imi educ simturile si sa ma folosesc de gesturi pentru a imi arata iubirea si nu temerea sau ura...