Singurateatea e ceva de care sufar de cand ma stiu. Sau mai bine zis de cand am inceput sa-mi dau seama ca nu am cum sa fiu acceptata in lumea asta. E un sentiment care cucereste in timp sufletul omului si daca nu se are grija,sufletul ingheata. Incepe sa uite,sa nu mai simta,sa nu mai aiba nevoie, sa nu mai ofere. Nu am ajuns in punctul acela,inca. Mai am pana acolo. Insa sunt momente in care ma gandesc de ce se nasc si astfel de oameni. Asa ca mine. Cu ce scop? Exista un scop? De ce nu se nasc oameni care se potrivesc lumii in care urmeaza sa se dezvolte? Desi am crescut de cand ma stiu in acelasi mediu,nu am sa reusesc niciodata sa ma adaptez. Si culmea este ca nu dau prea des peste oameni care sa simta la fel. Ori daca simt acelasi lucru,nu au curajul sa o arate pe fata. Fie le este rusine,fie nu isi dau seama nici ei de ce anume se intampla unele lucruri, sau pur si simplu au invatat sa traiasca cu ei insisi. Eu nu sunt asa. Nu ma impac si nu ma voi impaca vreodata cu mine insumi. Parca e mereu ceva ce ma nemultumeste. N-am fost genul acela de copil crescut in puf. Absolut deloc. Insa mintea mea o simt ca un hatis. Ca un paienjenis din care nu reusesc sa ies mereu. Si ma enervez usor si ma intreb de ce oare sunt asa? Se poate vindeca? As vrea sa ajung intr-o stare de nepasare. De Nirvana totala in care nicio afirmatie rea la adresa mea,nicio materie care imi da batai de cap sau nicio cearta in familie sa nu ma mai ajunga. Si chiar daca exista iubire,am senzatia ca a mea e limitata. Am senzatia ca pot oferi numai o anumita cantitate. Parca ceva ma tine in loc. E posibil sa fie suspiciunea. Temerea ca intr-o zi "the other" ma va insela. Nu numai pe mine ca fiinta cu alta fiinta,insa ma va insela moral. De o asemenea anvergura incat as fi in stare sa ma inchid in mine o viata intreaga. Si ma tem de asta. N-as vrea sa imi inchei viata de una singura. In niciun caz. Insa totusi,mi-as dori sa pot oferi incredere si iubire mai multa. Si chiar si atunci cand ma vad cu celalalt,parca nu ma pot bucura complet. Mereu e ceva care ma impiedica sa ma bucur de secunda aia in care sunt cu el. De zilele,sau saptamanile in care ma trezesc alturi de el,ma culc langa el. Tot temerea si starea de disconfort ma bantuie. Din nou ma simt ca intr-un hatis de emotii pe care nici eu nu reusesc sa mi le inteleg. Iubire,amestecata cu teama,cu tristete,cu nervozitate,cu ura si cu imaginea luarii de ramas bun. Se impletesc aiurea in mintea mea. Si daca imi greseste mie cu ceva,sau daca eu gresesc cu ceva, totul capata o culoare inchisa,cu umbre si imagini din trecut. Si toate mi se invart in minte si nu reusesc sa fac altceva decat sa ma invinovatesc pe mine. Nu sunt suficient de desteapta,nu ne potrivim,ceea ce tie iti place mie imi displace. Eu nu sunt buna in acelasi domeniu cu tine. Suntem firi diferite. Eu ma enervez si renunt repede.Tu stai calm si reiei. Ceva nu merge. Poate ar trebui sa renuntam. In punctul asta imi dau seama cat de repede se poate da cu piciorul unei relatii. Cat de repede din cateva vorbe distrugi o relatie construita in ani. Ce ti-e si cu vorbele astea? De ce nu ne-am baza numai pe gesturi? Pe emotii? Pe atitudini si pe manifestari? De ce ne trebuie vorbe? O mangaiere,un sarut,o imbratisare,o lacrima fac mai mult decat 1000 de vorbe spuse aiurea. Poate ar trebui sa fim toti muti si sa invatam sa ne controlam emotiile. Poate atunci lumea ar fi mai buna. Sau enigma mea s-ar rezolva. Poate si eu as invata sa imi educ simturile si sa ma folosesc de gesturi pentru a imi arata iubirea si nu temerea sau ura...