da...a nu se crede ca instig la ceea ce se cheama ura de rasa,sau violenta sau pur si simplu ca am luat-o razna,insa in ultima vreme am din ce in ce mai des convingerea ca cei care sunt acum in puscarii, cei care sunt considerati criminalii cei mai periculosi, nu au ajuns acolo numai din cauza lor. E clar ca a fost si vina lor, insa daca au omorat o persoana,poate ca acea persoana o cauta cu lumanarea in mana. Traiesc de 22 de ani cu aceleasi persoane, asupra carora din ceea ce ma piveste planeaza numai un sentiment profund, adanc si irevocabil de ura. Nu stiu cum s-a ajuns aici. De fapt mint. Stiu mult prea bine cum s-a ajuns aici si pot sa spun ca stiu in minte tot filmul unei povesti pe care o traiesc de ani buni si din care am senzatia ca nu am sa mai ies. Ma refer la doi oameni in varsta, care desi au trecut prin viata as putea sa jur ca nu invatat nimic de fapt. Se vorbeste ca la batranete oamenii sunt intelepti, calculati, au stiinta unei intregi vieti in spate, stiu cum sa ii educe pe cei tineri, stiu cum sa ii povatuiasca sa nu mai faca aceleasi greseli pe care ei le-au facut in tinerete. Nu stiu cum e la altii in familii,insa in a mea,cred ca au nimerit doi idioti. Si nu ma feresc sa-i numesc asa din simplul fatp ca acesta este blogul meu. Si oricum nimeni nu il citeste. Asa ca spun ce simt. Au nimerit doi oameni ce si-au purtat numele de parinti si respectiv bunici la inceput, nume pe care le-au pierdut pe parcurs. Cel putin pentru mine. Sunt pur si simplu niste cetateni cu care sunt nevoita sa imi impart linistea casei. De ce ii consider idioti? Simplu. Pentru ca nu mai stiu sau nu mai vor sa stie ce este in jurul lor. Din cate aflu de la biata mea mama,care trebuie vesnic sa verifice pe unde au umblat ei, ca niciodata nu au fost altfel. Si nu pot sa inteleg nesimtirea asta dusa la nivel de stiinta. Cum e aia sa fii nesimtit? Ca pe mine m-au certat si m-au batut destul sa fiu simtita. Sa am grija sa reasez patura pe care am stat, sa spal cana din care am baut, sau sa am grija ca locul in care eu stau, sa fie mereu gata sa mai stea si altcineva. Si tot vorbind despre atatea stiinte,am uitat de unde am plecat. Insusi titlul blogului meu. Da dom'le! Simt nevoia sa-i vad suferind. Sa le fac si eu lor ceea ce-mi fac ei mie. Sa fiu eu in locul lor si ei sa fi crescut cu mine in casa. Sa ii oblig sa mearga in varfurile picioarelor ca sa nu scartie parchetul, sa ii oblig sa linga si ultimul fir de praf, sa ii oblig sa imi asculte ei glumele mele, glume la care nu au dreptul sa rada,pentru ca desi sunt ale mele m-ar ofensa. Sa nu le dau dreptul sa aiba prieteni. Sa nu aduca pe nimeni in vizita de teama ca mi-ar manca,roade sau toca fie parchetul,fie covorul, fie colturile fotoliilor, fie paturile. Sau pur si simplu sa ii oblig sa invete pe dinafara cum si in ce fel scartaie fiecare usa din casa asta, cum se deschide in miez de noapte cand faci pe tine,cu rabdare si tact, pentru ca nu as vrea sa fiu trezita. Aaa!!! Si sa nu uit! Ar mai trebui sa sa mananc in fata lor prajituri si sa beau suc sau mai stiu eu ce alte bunatati, pentru ca eu imi permit sa mi le cumpar iar ei nu. Sa le bat parintii in fata lor, sa le promit mereu ca daca nu mi se supun am sa-i dau afara din casa, sa le arat in orice moment culoarea portii de la iesire ca de altfel si forma si marimea ei si sa le reamintesc faptul ca ar inca[ea cu doua valize fara nicio problema. Sa nu ii las sa schimbe niciun fir de par sau de ata din casa asta, iar daca o fac sa fie nevoiti sa-mi ceara permisiunea scrisa, sau sa se umileasca rugandu-se in genunchi in fata mea. Toate astea ar trebui sa li le fac eu lor acum, pentru a-i face sa inteleaga cum este. Cum se simte ceea ce simt eu acum. Cum e aia nevoie de a ucide. Pentru ca da,exista! O nevoie acuta pe care fiecare dintre noi poate o are la un moment anume in viata lui. De mica imi propusesem ca la o prima pomana, sa imi chem toti colegii carora doar le-am spus ca am casa insa nu i-am putut invita inauntru, avand ca unic scop un gratar mare si muzica buna. Stiu! Cunosc! Imagine pur copilareasca, ba chiar am si mentionat ca de mica o aveam,insa zau ca daca o minune ar avea loc acum,nimic si nimeni nu mi-ar putea opri bucuria!
